Anul acesta, 2016, am lansat mamelor o provocare in legatura cu povestea lor de alaptare. Tema Saptamanii Mondiale a Alaptarii are ca tema Dezvoltarea Durabila prin intermediul alaptarii.
Am primit o poveste tare frumoasa despre o mama careia alaptarea si Dumnezeu, prin mana medicilor, i-au salvat fetita cea mare.
„Alaptez de 4 ani de cand a venit pe lume prima minune I. care nu a vrut sa suga aproape deloc vreo 10 ore si nu a primit nici un supliment in ciuda presiunii asistentelor din clinica. A recuperat apoi pentru ca primele luni le-am petrecut mai mult lipite, sugea mai tot timpul. Asa a luat in primele 2 luni foarte mult cam 2 kg lunar iar la 5 luni avea vreo 8-9 kg, un copil cam grasut…dar numai bine pregatit pentru ceea ce urma.
La 5 luni am descoperit ca are retinoblastom bilateral, cancer la ochi; au urmat muuulte anestezii care o infometau (nu putea sa suga 6 ore) tratamente dure si traume. Sanul a fost sprijinul de nadejde, o mană cereasca, la san se linistea, sanul ii alina cumplitele dureri care le avea din cauza tumorii care facea presiune in interiorul ochiului, sanul era si a fost singura ei mancare in toata perioada chimioterapiei.
Dupa ce am incheiat prima etapa, a bolii, au urmat multe controale care s-au desfasurat sub anestezie generala in care ma bazam tot pe alaptat care o linistea si o hranea.
A venit al doilea copil si la pieptul meu au fost primele mangaieri cand a vazut fetita cea mare ca e si ea primita cu dragoste. Poate ca daca nu ar mai fi supt si ea nici macar acum nu ar fi acceptat-o pe sora ei cea mica. Inca se dau lupte pentru minunata „țâță”. Daca nu as fi alaptat nu cred ca fetitele mele ar fi fost aceleasi acum. I. e un copil foarte independent, care ramane fara probleme intr-un loc unde a venit pentru prima data, nu vad sa aiba vreo problema in „deplasari” atat timp cat e langa ea sanul si daca se supara poate sa isi bage nasucul acolo.
N are doar un an si trei luni si inca suge mult, dar si mananca, asadar nu cred ca e o regula ca toti copiii alaptati sa nu manace altceva. Suntem de nedespartit si desi uneori mi-e atat de greu, e cel mai frumos lucru din lume sa stii ca esti de neinlocuit, ca o sticluta cu lapte praf nu o poate linisti in bratele altcuiva decat tu alaptand-o. Asadar tati trebuie sa se poarte frumos sa nu plec si sa il las o noapte doar cu ea:))).
Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a binecuvantat cu un asa dar si tututor oamenilor care m-au sprijinit pe drumul acesta,chiar si celor care au insistat cu „ceiucul” ca m-au ambitionat sa nu renunt cand era atat de greu.” (R. 28 ani, mama de I si N).
