Parinti separati – Transformarea in parinte separat

Acum ceva timp am devenit o mama separată.
Cei care mă cunosc  știu că sunt mama unei fete, Maria Sofia, născută în decembrie 2010. Că Maria este copilul pe care mi l-am dorit și pe care îmi doresc  să-l cresc cu dragoste, prezență, empatie. Să îi ofer poate toate cele care, atunci când eu eram mică, mi-au lipsit.
Eu am fost un copil crescut cu foarte multă dragoste de bunici  pana la 5 ani și după am locuit cu mama, tata si sora mea mai mică cu trei ani, însă prezența bunicilor în viața mea a fost constantă și de bun augur.  Bunicul s-a dus in 2000, bunica încă mă mai sfătuiește și acum la cei 74 de ani ai săi. Mama a încercat să se implice cât mai frumos în educarea noastră însă ceea ce a reușit a fost să devina mama eroina, sau heroina. Ajunsese să devina dependentă de noi și să ne transmită toate trairile, sentimentele, fricile, angoasele și uneori furia pe care o simțea față de tata.
Tatal meu în schimb, s-a implicat doar financiar in viețile nostre, asigurandu-se că nu ne lipseste nimic. Ne-a iubit din umbra, iar cand am ajuns “oameni mari” ne-a apreciat tot din umbra.
Părinții mei, mama și tata, au avut tot timpul o relație zbuciumată. Eu și sora mea am fost deseori prezente la discuțiile lor pe teme financiare sau de fidelitate. De multe ori mă gandeam oare de ce nu se despart dacă pare că nu se iubesc. Raspunsul nu l-am găsit nici până acum, sunt însă sigură ca ei îl au. De multe ori am intrebat-o pe mama, cu care mi-am permis/îmi permit să vorbesc de-astea, de ce nu s-a despartit de tata. Raspunsul  a fost de fiecare data unul ambiguu care însă cuprinde ceva ce m-a lovit foarte tare. Raspunsurile ei m-au afectat pentru că de fiecare dată se terminau  cu “am stat pentru voi, pentru a va fi vouă bine”.
Nu a avut niciodată puterea să recunoască, sau poate nu a înțeles că a rămas în relație fiindu-i frică că nu se va descurca pe cont propriu.
Din perspectiva copilului Codruta va spun: un astfel de răspuns doare, învinovățește și face fărâmițe mici mici sufletul copilului. Așadar aș fi preferat ca părinții mei să se despartă, aș fi preferat ca mama să nu “stea cu tata pentru noi”, aș fi preferat să mananc o coaja de pâine la mama sau la tata dar sa nu îi mai aud certându-se.
Lucrez de ceva timp în terapie acesta problemă, vinovăția pentru viața de cuplu eșuată a părinților mei. Tema a inviat însă în sufletul meu când după o relație de 5 ani (2013) am luat decizia de a mă separa de A, tatăl fetei  mele.
Recunosc, nu am avut cu A niciodată o relatie solida. Relația noastră a fost una  foarte pasională, o relație bazata pe trăirea clipei și a momentului, pe adrenalina determinată de viteza de pe motocicleta cu care ne plimbam in nopțile de vara pe Kiseleff cu 140 km/h.
In acest context apariția sarcinii și după 9 luni  a Mariei a dezechilibrat relația care a fost intr-un echilibru firav oricum.
Timp de 2 ani și un pic am trăit împreună viața de familie în trei.
În această perioadă eu am uitat să fiu altceva decât mama Mariei. Am uitat să fiu femeie sau iubită, am uitat că lângă mine era un barbat și aveam din partea lui doar așteptări de tata. A fost o perioadă în care eu m-am centrat pe Maria, în care nu am existat nici măcar eu pentru mine și în care  A parca lipsea din peisaj. Nu exista pentru mine decat Maria care avea: nevoi, dorințe, cerințe care trebuiau rezolvate imediat. Nu m-am mai pieptănat, nu m-am mai epilat, nu m-am mai îngrijit și nu m-am mai iubit pe mine si pe partenerul meu. Toate aceste elemente au dus încetul cu încetul la degradarea relației dintre noi femeie și bărbat și între noi mamă si tată.
Fostul meu partener  probabil că nu știa cum să reacționeze la aceste schimbări, cum să reacționezi  când femeia pasională pe care o avea lângă el până atunci se transformase în mama nepieptănată, neîngrijită și care nici măcar nu avea ochi pentru el, care nu făcea altceva decât să alapteze și să ajute alte mame să alapteze. Reacția lui, una probabil normal din aceea perspectivă, a fost de respingere, de acuzare, de transmitere de vinovăție, de lipsa a suportului in lucrurile legate de copil.
Am auzit deseori fraza “tu ai făcut-o dependentă de tine, stai cu ea dacă așa ai făcut-o” atunci cand il rugam sa stea cu Maria 2 ore/ saptamana pentru a merge la sala spre exemplu, pentru că da…aveam moment în care îmi doream să fiu doar eu cu mine. Momente pentru care mă simțeam după foarte vinovată, “cum am fost în stare să mă gândesc că aș putea lipsi 2 ore de lângă fata mea”.
Și astfel reintram în cercul vicios al centrării exclusive pe copil și al chestiunilor legate de parenting.
Decizia separării a venit însă în momentul în care Maria, copilul nostru extraordinar, a început să ne spună: “mama nu îl mai certa pe tata”, “tata nu o mai certa pe mama” sau urla spunand “nu vă mai certați”.
Acesta a fost momentul în care la mine s-a făcut declik-ul. Momentul în care mi-am spus în interior: “eu nu voi fi mama, voi avea curajul necesar să plec pentru a nu-mi traumatiza fata într-o astfel de relație”. Dar nu am plecat imediat definitiv, am plecat, m-am întors și tot așa, până într-o zi când decizia a fost definitivă.
Din acel moment a început viața mea de părinte separate, în acel moment am devenit alta, din acel moment am simțit că pot fi și mamă și femeie.
Mi-a fost greu la inceput pentru ca fata stătea majoritatea timpului la mine, iar eu eram copleșită de schimbările care apăreau zi de zi în viața noastră, a mea și a ei. Simțeam că e nevoie să o ocrotesc, să nu simtă că noi doi, părinții ei nu mai suntem împreună. Nevoie pe care de-altfel o simt și acum.
În timp am început sa ne calibrăm și să înțelegem, mai ales eu, că Maria are doi părinți și că amândoi avem dreptul să ne implicăm în viața ei în egala măsură. Că ea are nevoie de amândoi părinții prezenți, lucizi, și implicați în viața ei. Acela a fost  momentul în care am dărâmat zidul dintre Maria și tatăl ei, momentul în care am lasat-o să se desprindă de mine (recunosc a fost ca o fâșie de banda adezivă pe care ți-o deslipesti dintr-o zona cu pilozități) încet, încet. A fost greu la început să văd ca Măriuca se simte bine și cu tatăl ei, să vad ca el (care până la separarea noastra părea total neimplicat afectiv) o iubește și îngrijește foarte bine. M-am simțit inclusiv trădată de copilul meu căruia simțeam că i-am dat totul și el ce face acum…îl iubeste pe ta-su. Ulterior aceste sentimente care semanau mult cu panica, cu anxietatea de separare,  s-au transformat în liniște, în siguranța faptului că Maria este iubita indiferent unde se află, la mine sau la el.
Încetul cu încetul am început să mă redescopăr ca femeie, să ies din rolul de mama și să pot fi și altceva. Încă sunt în acest proces complex care probabil va mai dura, însă văd mici rezultate ale transformărilor prin care am trecut in ultima vreme.
Mă simt mai femeie, mai frumoasă, mai apreciată, mai mult EU. Pe de alta parte reușesc să văd relația cu fetița mea nu numai din perspectiva mamei cloșcă care își dorea puiul doar pentru ea și nu era dispusă să își ridice aripile pentru ca acesta să învețe să umble singur. Simt că relația cu Maria a prins alte valențe, ca unele lucruri sunt mai simple, însă au aparut altele care devin complicate.
Temele din acest moment sunt “cum să reușim, noi părinții Mariei, să o protejam de trauma separării noastre”, “cum să nu o derutam când ea locuieste trei zile la unul si trei la celalalt”, “cum vom proceda atunci cand decidem, fiecare dintre noi, că am găsit persoana potrivita pentru a intemeia o noua familie”, “cum va reactiona Maria la apariția unei alte figuri masculine/feminine în viața ei, și în viața părinților ei” .

Sunt sigură însă că lucrurile se vor așeza singure, că timpul, răbdarea, și prezența în viața noastră și în deciziile pe care le vom lua vor rezolva si vor da răspunsul la toate cum-urile care apar în fiecare zi, atât în legătură cu noi înșine cât și în relația cu Maria, copilul nostru minunat și unic.

De curand, in contextul realizării nevoii pe care părinții separați o simt în a comunica și cu alți părinți aflați în situații similare, am făcut un grup resursă pe facebook dedicat lor și pregatesc și întâlniri de suport offline.
În acest grup (Parinti separati – parinti care cresc https://www.facebook.com/groups/168448820026598/), care este definit ca fiind: „dedicat părinților separați, tătici și mămici” și unde „ne propunem să facem schimb de resurse (cărți, filme, articole, evenimente, specialiști) și să aflăm răspunsuri la întrebări care ne preocupă legat de acest subiect (părinți separați), sunt bineveniți părinții separați indiferent de vârstă sau numărul de copiii :), părinții separați care doresc să se informeze și să fie cât mai implicați și prezenți în viața lor și a copiilor lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *